Extreme...

Uneori nici nu știu cât de vag vreau să vorbesc de lucrurile prin care trec când scriu aici. Am senzația că mă poate afecta pe viitor dar în același timp cred că nu-i pasă nimănui că scriu pentru 5 oameni aici, pentru că nu cred că în viitor va mai căuta cineva ce am scris pe aici.

Dar cred că mai mult e vorba de speranță, așa că vom vorbi de extreme, doar că la fel precum celelalte texte de pe acest cont, cât mai vag încât să nu simt că e o greșeală ce fac.

Am avut o trecere anul acesta prin două dintre cele 3 clase cu care se indentifică mulți. Prima a fost cea de mijloc, unde am văzut oameni care își asumă ce fac, oameni care fug și se ascund consumând prea mult alcool. Toți, oameni de treabă, dar care au ajuns în punctul ăsta pentru că au o tensiune interioară prea mare încât să o poată supraviețui singuri. Am crezut că sunt perfect normali, iar eu mă bucuram că fac parte din ei pentru că sunt ceva la care aspiram să devin, pentru că îmi plăcea stilul lor de viață. Îmi plăcea unde au fost, unde sunt acum și cum pot să facă lucrurile care îi fac fericiți. Îmi place să discut cu ei despre studii, despre viitor și domeniile în care lucrează. M-au făcut să mă simt bine cu ceea ce sunt… până când mi-am dat seama că nu e așa și că toți trecem prin aceleași greutăți, doar că aparent au reușit mai mult decât restul, sau cel puțin așa credeam.

Acum o să adaug o mică poveste despre persoanele străzii care caută sticle pentru sgr. Am fost la un festival și după o seară lungă și la un non-stop am cunoscut unul cu care am schimbat câteva vorbe. Am aflat că a terminat politehnica cu bursă și din cauza alcoolului a ajuns să piardă tot și acum tot ce mai poate să facă este asta, strângerea sticlelor pentru a-și asigura o sumă de bani pentru hrană.

După am ajuns la clasa de jos, unde am văzut aceiași oameni, cu aspirații mari și multe de oferit, doar că aveau cu 10 ani mai puțin și păreau mai degrabă că nu au nici o șansă. Am văzut dorința de a ajunge la cât mai multă fericire, dar în calea lor stătea aceeași poveste ca mai sus, alcoolul. Spre deosebire de prima poveste unde am găsit un loc primitor unde mi-aș fi dorit să trăiesc, acum am ajuns undeva de unde nu știam cum să scap mai repede dacă aș fi fost singur, dar oamenii lângă care voiam să stau m-au convins să-mi petrec restul serii acolo pentru că mă simțeam bine.

După o seară lungă am ajuns să ies din acel apartament… pe acoperișul blocului unde acești 23 de oameni au privit un răsărit împreună distrându-se în cel mai riscant loc posibil, dar până la urnă, ce nu dăm noi oamenii pe o priveliște frumoasă? Că doar spiritul de munțoman nu a rămas în Brașov când am plecat în București. Din vârful junglei de asfalt priveam tot și mă întrebam până la urmă care e rostul vieții dacă nu să ne bucurăm de ea? Asemenea momentelor în care eram în avion și mă pregăteam să sar cu parașuta, vedeam clădirile importante din Brașov și realizat cât de mici din perspectiva respectivă. De data asta, văzând Mausoleul Ostașului Nescunoscut din Parcul Carol, Parlamentul, Casa Radio, Intercontinetalul, etc. m-am simțit iar în vârful lumii. O lume tristă, înecată în alcool și decizii care ne puneau viața în pericol pentru simpla dorință de a ne simți bine privind răsăritul.

Apo distracția s-a încheiat. Am încercat să plecăm dar eu și alte 2 persoane am ajuns în subsolul blocului respectiv, unde am găsit toalete, camere unde locuiau oameni în câtiva metri pătrați, dezastru total și mizerie, aș fi zis că mai lipseau ei, dar șobolanii eram noi, căutând o cale de ieșire.

Am ieșit, apoi mi-am petrecut dimineața în drum spre casă, iar, trecând pe lângă parcul Herăstrau am dat de tipul de oameni menționați mai sus, care au ieșit la 7 dimineața la alergat, ducându-și viețile sănătoase făcând sport pentru că au mediul lor le-a permis să evolueze și să-și ducă viața într-un loc atât de greu de atins încât m-a lovit o tristețe nemărginită gândindu-mă la faptul că alcoolul distruge viețile unor copii care nu au avut norocul să se nască în familia potrivită, așa că au fost nevoiți să caute fericirea în locuri care prezintă un risc foarte mare pentru propria lor viață.

Sunt niște lumi atât de diferite și oamenii parcă nu vor să schimbe asta deși fiecare știe cât rău pot să îți facă niște decizii proaste, totuși continuăm să le oferim oamenilor cadrul perfect să ia cele mai proaste decizii, dar vorbeam mai sus de speranță, așa că asta a rămas până la urmă, speranța că voi reuși să fac o schimbare în cum merg lucrurile astea, chiar dacă e infimă.

Datele zilei:

somn: 3 ore și 30 de minute

mers: 9.393 de pași

antrenament: nimic

citit: nimic

vipassana: 10 minute

screentime: 10 ore și 22 de minute

Mâncare:

prânz: lipie cu șuncă și roșii. covridog

cină: shaorma